În splendoarea dimineții, pe o străduță aproape nepopulată, doi tineri îşi târau picioarele alenea, nevorbindu-şi unul altuia. Aceştia priveau în vag asfaltul încins de soare, ce părea că cerea o ploaie pentru a se mai răci.
-Bruno, câte ore avem astăzi? întrebă fata uşor
-Şase, răspunse acesta plictisit.
- Ăhă...
-Ah, B-Bruno, eu te plac. zice fata speriată de ce va avea el să răspundă.
-OK.
-O-OK? Doar atât poți spune? După ce ştii că te plac de o perioadă neîntreruptă ce a ținut, şi încă mai ține de opt ani? Eşti al dracului de idiot, Bruno!
O linişte apăsătoare se lăsă peste cei doi prieteni, făcând-o pe îndrăgostită sa izbucneazcă în lacrimi.
-Te urăsc! țipă ea, apou fugi înspre direcția opusă.
Ajunse pe malul dunării, privind nostalgică (,) copacii înalți ce păreau că ating văzduhul. Se apropia cât mai mult de apă, uitându-se spre soare.
-Oare atât de idioată sunt? întrebă cu voce tare.
Făcu paşi mari înaintând, ajungând ca apa să o întreacă. Se gândi, dacă nu mai are pe nimeni, de ce să mai trăiască?
Secundele ce treceau, o făceau să-şi piardă tot mai mult suflarea. Încă se gândea la el, la toate momentele petrecute împreunănl.
În ultimele clipe rămase din viață, auzi un "te iubesc".
The end.