Bun, am vazut recent si mi-am adus aminte de experimentul rusesc anti-somn.
Cercetătorii ruşi, în 1940, au ţinut 5 oameni trezi, pentru 15 zile, folosind un stimulent pe bază de gaz experimental. Au fost ţinuţi într-o cameră închisă, pentru a le putea monitoriza cu atenţie volumul de gaz şi oxigen pe care-l primeau, pentru a nu muri, deoarece, gazul în cantităţi mai mari era toxic. Totul se petrecea înainte de camerele cu circuit închis, deci ca monitorizare aveau doar microfoane împânzite prin cameră şi mici ochiuri de geam de 15 cm, prin care monitorizau subiecţii. Camera era plină cu cărţi, paturi pe care să doarmă, dar fără paturi, aveau apă curentă, toaleta şi destulă mâncare uscată să le ajungă 30 de zile.
Subiecţii de testare erau prizonieri politici de război, din Al doilea Război Mondial, declaraţi inamici ai statului. Experimentul anti somn a decurs bine pentru primele 5 zile, subiecţii nu se plângeau aproape deloc, deoarece le-ar fi fost promisă libertatea (minciună), după ce treceau cele 30 zile, în care reuşeau să stea trezi. Activităţile şi conversaţiile au fost monitorizate cu atenţie şi s-a notat că începeau să discute despre evenimente din trecutul lor, din ce în ce mai traumatizante, şi că tonul lor de vorbire generală a luat un ton mai întunecat, după a 4 a zi.
După 5 zile au început să se plângă de situaţia care a dus să fie captivaţi şi forţaţi să participe la acest experiment, şi au dat dovadă de paranoia. Au încetat să mai vorbească unul cu celălalt, şi au început să şoptească la microfon şi la geamurile folosite de staff-ul rusesc pentru monitorizare. Ciudat, toţi credeau că-i pot linguşi pe cercetători prin a-i deturna pe ceilalţi prizonieri. La început cercetătorii au crezut că asta e un efect secundar al gazului.
După 9 zile fara somn, unul din ei a început să ţipe cât îl ţineau plămânii, şi nu s-a oprit timp de 3 ore în continuu. În tot acest timp a alergat în jurul camerei fără oprire. A mai încercat să ţipe dar nu a mai reuşit, decât câte un sunet piţigăiat. Cercetătorii s-au gândit că şi-a rupt corzile vocale, de la ţipat timp de 3 ore. Lucrul cel mai ciudat la acest tip comportamental este cum ceilalţi subiecţi s-au comportat, sau de fapt nu au reacţionat. Au continuat să şoptească în microfoane, până când al 2 lea subiect a început să ţipe. Ceilalţi subiecţi care nu ţipau, rupeau bucăţi din cărţi şi le lipeau cu propriile fecale pe geamurile de observare şi pe microfon, cu o calmitate ieşită din comun. Ţipetele au încetat brusc. La fel şi şoaptele în microfoane.
După alte 3 zile, cercetătorii anti-somn au verificat microfoanele în fiecare oră, pentru a fi siguri că funcţionează, din moment ce credeau că e imposibil să fie linişte completă, într-o cameră cu 5 oameni. Consumul de oxigen combinat cu gaz din camera indica că toţi cei 5 erau încă în viaţă. De fapt, era consumul de oxigen pe care 5 oameni l-ar consuma în urma unor exerciţii fizice foarte greoaie. În dimineaţa zilei a 15 a, laboratorul rusesc a făcut ceva ce nu credea că va face, pentru a obţine o reacţie de la subiecţi. Au folosit intercomul din cameră, pentru a obţine o reacţie de la ei, şi pentru a afla că nu s-au transformat în “legume”, sau să fie morţi.
Au anunţat prin intercom: „Vom deschide uşile pentru a verifica microfoanele, îndepărtaţi-vă de uşi şi puneţi-vă pe burtă cu mâinile la spate, sau veţi fi împuşcaţi. Faceţi ce zicem şi unu din voi îşi va câştiga libertatea.”
Spre surprinderea lor, au auzit o singură frază, din camera: “Nu mai vrem să fim liberi”.
Pentru ca sia sa e mult de citat, trecem putin mai incolo:
Pacientul rămas, care putea vorbi, tipa întruna să fie băgat în cameră şi să i se dea gaz. Activitatea cerebrală era identică cu cea a pacientului care murise în somn. Comandantul a dat ordin să fie închisă camera cu cei 2 pacienţi şi 3 cercetători. Unul din cei 3 cercetători numiţi să intre, şi-a scos imediat pistolul şi l-a împuşcat pe comandant între ochi. Apoi şi-a îndreptat pistolul către pacientul mut şi l-a împuşcat în cap, împrăştiind creierii peste tot.
A îndreptat pistolul către pacientul rămas în viaţă, în timp ce toţi ceilalţi medici au părăsit sala, şi a zis:” Nu voi fi închis aici cu aceste chestii! Nu cu tine!” Apoi a ţipat la omul legat de masă: “Cine eşti?! Trebuie să ştiu!”
Pacientul a zâmbit.
“Ai uitat aşa de repede?” a întrebat subiectul.” Noi suntem voi! Noi suntem nebunia care sălăşluieşte în voi toţi, implorând să fie eliberată în orice moment în cel mai adânc colţ al minţii voastre animalice! Noi suntem acel ceva de care vă ascundeţi în pat în fiecare noapte. Noi suntem ceea ce voi sedaţi şi paralizaţi când vă puneţi să dormiţi, şi când vă duceţi în raiul viselor, unde noi nu vă putem urmări.”
Cercetătorul a făcut o pauză, apoi a îndreptat pistolul către inima pacientului şi a tras.
În timp ce monitorul EEG scria liniile, se auzi un murmur întrerupt din partea pacientului
” Atât… de… aproa… pe.. de… liberta… te!