Monstrul de sub pat

Prolog


„ Ce coșmare are Monstrul de sub pat? "

Însângerată stătea pe cer, aruncând raze palide și pline de durere peste săbiile atinse de moarte, înfipte adânc în pământul nevizibil. Petale roșii zburau spre cerul negru, plânse știind că nu-l vor atinge, ci vor cădea pe spinii negri și uriași. Floriile sângerii erau peste tot, întinse peste țepușele întunecate, ieșite din pământ.

Pelerina neagră, lungă până-n pământ, flutura ușor, iar părul negru părea că vrea să devină niște sulițe zburătoare. Pielea albă îi scoate în evidență ochii negri, întunecați de peisajul ciudat, plin de imaginație. Și el stă în fața ei, cu o coroniță portocalie, asemănător îngerilor. Părea făcut dintr-o mulțime de pietre tari, de culoarea nopții, însă era foarte slab.

Vântul începu să bată puțin mai tare, ridicând mai multe petale roșii, iar vata pe băț a cerului a pornit în mișcare. Și cum luna arunca raze roșcate pe ei, monstrul întinse mâna spre ființa umană, iar fata îl privea în ochiul portocaliu.

_______
Am o problemă. Dacă vreau să adaug culori și fond sau mă rog, orice altceva, nu îmi apare la Previzualizează, nici după ce dau trimiteți.
Scuzați că Prologul este sub 15 rânduri ( specific 10, fără spațiile libere ). Celelalte vor fi mai lungi.

Ai descris frumos, merita next, mai lung sa-l faci daca poti.

Foarte frumos , chiar imi place . Ai descris frumos , n-am ce comenta.
N E X T !

Iar despre problema...nu stiu ce sa zic , vorbeste cu Ano (Yu) , poate te ajuta el...

Ahmm, poti vedea ce culori ai pus, apasan butonul asta: http://prntscr.com/9ar7hn
dar apareau culorile, daca le puneai, hmm ciudat.
Imi place genul asta de descriere, care se regaseste in anumite parti ale prologului. Hmm astept next  Previzualizarea mi se pare inutila, cand poti apasa butonul si se observa orice modificare, mai putin html din cate stiu

Capitolul 1 - Negru visător


,, Și m-am pierdut în negrul lui...  "


Trasă linii abia vizibile pe foaia albă, creând o schiță a creaturii din visul pe care l-a avut seara trecută. Sprâncenele i se încruntau, iar ochii pictați cu smoală păreau neatenți la liniile trase aiurea. Privirea-i căzu în ceață pe un punct inexistent pe acel desen, uitându-se cu buzele roz între-deschise. Părul negru o trezise atunci când capul ei se aplecă prea mult asupra foii ce stătea sub lumina lămpii. Oftă, aruncând șuvițele pe spate.

Scoase încă o foaie și, luând creionul neascuțit, murdări iarăși coala de hârtie cu o grămadă de linii unite sau nu. Începu să deseneze o statuie ciudată, din piatră neagră, cu aripi și coarne ascuțite, în fața sa stând o domnișoară cu ochii sângerii, părul fluturând și îmbrăcată într-o rochie gri închis.

Trase liniile destul de repede, însă se oprește atunci când se sperie de o răsuflare pe care o simți pe gât.

- Heh, nu prea seamănă cu mine. Și nici cu tine.

Se întoarse, tremurând un moment din cauza senzației plăcute și calde simțite pe gât. Își duse mâna acolo, apoi o retrase. Inima îi bătea tare, auzind-o în liniștea din camera străbătută de slabele lumini ale lampei de pe birou. Simțea frica capturând-o cu totul, chiar îi părea că tremură ușurel, iar ei i se părea, deodată, că întunericul îi devorează fiecare parte de lumină ce o ținea pe calea realității.

Se ridică, stinse lumina de la lampă și se aruncă cât mai repede în pat, acoperindu-se și închizând ochii. Nu era în regulă. Își auzea inima bătând foarte repede și-i venea să-și deschidă ochii ca să se uite în jur, dar îi era frică; probabil s-ar fi calmat, însă dacă chiar acel ceva s-ar holba la cum stă ghemuită sub plapuma care n-ar apăra-o deloc, ar țipa și ar face ca orice om speriat. Pielea-i deveni de găină și fără să vrea, tremura.

A-nceput să-și imagineze cum arată anumite desene, ba chiar să creeze personaje care joacă un rol într-un scenariu clișeic și reuși să-și obosească creierul încât să adoarmă, chiar dacă o umbră i se întipărea în amintirea pe care lumina de la lampa de pe birou o da.

- Anne, trezește-te. Ai școală și întârzii. Hai, trezește-te !

Scosese sunete înfundate, strângând din ochi pentru a nu lăsa o mică rază de lumina să o deranjeze și trase plapuma cu puterea ei amorțită de sub mama sa.

- Anne, haide.

Mormăise ceva și știa că nu se înțelese nimic. Își frecă fața de perna, ștergând micul firicel de salivă care i se prelinse pe lângă gură.

- Încă 5 minute, i se auzi vocea somnoroasă din pernă, acoperită de sunetul plapumei tras.

Auzi scurtul oftat ascuns al mamei sale înainte să plece din cameră, lăsând-o să se enerveze că era luni. Cu toate că mai voia să stea în patul de care s-a îndrăgostit de prin a 5-a, trebuia să coboare, să se schimbe, să mănânce și să meargă la școală - cu o durere de cap că avea să-și vadă colegii nebuni.

Scoase picioarele de sub plapumă, ridicându-se încet, mai ceva ca un mort mai lent ca un melc, încercând să scape de starea oribilă pe care o urăște. Se frecă la ochi, gemând când își dăduse seama că avea o geană căzută pe ochi, iar după ce scăpase de ea, se uită la ceas.

- Șapte și optișpe', mormăi, blestemând în gând momentul când mama ei se gândise că nu-i bine să fie întuneric în cameră.

Se întinse, căzând pe spate, simțindu-se mult prea bine pentru a se mai ridica și cu toate astea...

- Clătitele sunt gata, Anne ! Ai 5 minute să te pregătești și să vii jos, altfel le mănânc doar eu!

Nu avea să-i facă una ca asta, speră bruneta. Era sfârșitul ei dacă clătitele erau mâncate, duse în stomacul altuia, după ce simțise gustul fin și plăcut al aluatului prăjit, uns cu gem sau Nutella, poate chiar și zahăr, împăturite și cu laptele fierbinte lângă ele, în mormântul lor, stomacul. Nu ăsta trebuia să fie destinul clătitelor, credea ea, dar cu toate astea, era cea mai mare ucigașă de clătite, cel mai mare dușman al lor.

Se ridică, dându-și bluza de pijama jos, împiedicându-se de tot ce-i stătea în cale; dar ce știa ea era că orice războinic nu se lasă până când scopul nu-i era îndeplinit - în cazul ei, clătitele fierbinți. Aruncă bluza, dându-și jos pantalonii cu ajutorul picioarelor, în aproape același timp. Apucă un sutien, niște chiloți, îi îmbrăcase repede; luă o cămașă parcă din aer și colanții ei obișnuiți și, îmbrăcându-se cât mai repede în timp ce mergea spre bucătărie, uitase de papuci. Ajunse în dreptul bucătării și căută cu ochii ei aproape negri clătitele. O așteptau pe masă. Timpul parcă înghețase, fundalul dispăruse, erau doar ei: ea și clătitele. Totul era împlinit.

- Ți-a luat 7 minute să te pregătești, îi spuse mama ei înainte ca râsul s-o prindă puțin când îi văzu fața. Cu toate că n-ai papucii sau măcar șosete în picioare. Părul ți-e dezastru, nici măcar să nu vorbim, cuib de pasăre.

Se îmbufnă, sprâncenele încruntându-i-se, iar buzele se strânseră mai tare.

- Bine, azi o să am milă și ți le dau. Ia-le!

După ce terminase de mâncat, plecă, salutând-o pe mama ei cu gura plină de clătite. Se grăbi puțin ca să ajungă la timp la școală, iar cum intră, blonda se așeză lângă ea și se uită prin clasă, neavând ce face.

- Îl mai știi pe Max?

- Da, cel cu nume de câine, răspunse Anne, prefăcându-se interesată.

- Hei, probabil că are nume de câine, dar e drăguț! reproșă blonda.

- La fel ca un câine.

Bruneta pufni ușor în râs când s-a uitat la fața Kasandrei la comparația lui Max cu un câine.

- Bine, fie, e câine. Un câine drăguț, acceptă blonda chiar în momentul în care brunetul trecea pe lângă ele cu ghiozdanul în spate.

- Cine e câine?

Fetele se întorseseră, Kasandra având o privire de urma să moară, iar Anne mai avea puțin și râdea. Se ridică, își dăduse părul pe spate și-i făcu blondei cu ochiul.

- Stai! Nu, nu, nu, nu, nu, Anne, nu mă părăsi! o auzi pe prietena sa și începu să râdă.

Nici n-ar fi avut s-o părăsească dacă nu i-ar fi trebuit la baie - cu toate că o părticică din ea nu ar fi vrut să-i încurce. Și așa, acum se află singură pe hol, cu ținta către baia fetelor, care trebuia să fie după baia băieților, de parcă băieții au nevoie de pamperși, fiind prima baie din direcția în care venea.

Intră într-una dintre cabine și se așeză pe closet. Așteptă să treacă fetele care se remachiau în oglindă, apoi băgase mâna-n buzunar și scoase foaia. Îndoită, cu linii unite sau lăsate în voia sorții trasate pe ea, lângă alte pete de la creion sau guma de șters. Nu era cine știe ce desen, ba nici măcar nu se înțelegea poziția personajelor, ci doar că sunt două și că una e femeie, iar cealaltă o mâzgălitură înaltă, cu ceva în mijlocul capului. Și ea, cum era cea care a desenat, știa sigur că e chestia aia ciudată din vis. Oftă. Pusese desenul înapoi în buzunarul rupt în interior și se ridică, aranjându-se. Ieși apoi din baie, mergând spre locul din cantină unde se afla blonda care o aștepta. Și totuși, a plecat din baie pentru că a simțit un ușor vânt fără ca un geam inexistent să fie deschis.


Se află acasă, cu caietele și cărțile pe următoarea zi împrăștiate pe patul pe care ea s-a așezat. Gândul îi zbura peste tot, la orice i s-a întâmplat, cu ochii închiși, probabil într-o altă lume. Îi deschise încet, parcă privind în golul din tavanul crem, plin de conturi elegante, negre, ale unor flori.

Era trecut de doisprezece noaptea, știa sigur, iar ea era foarte obosită. Temele au dat-o gata, pe când nici nu se gândea că are atât de multe și că sunt grele. Dacă ar fi putut să se ascundă undeva de școală,  ar fi mers acolo, iar asta doar de dragul de a-și salva somnul, cu toată că cu ani în urmă stătea până dimineața. Se ridică și începu să strângă cărțile, punându-le una peste alta și cărând câteva kilograme, simțind greutatea lor în brațele ei. Le trântise în colț, lângă ghiozdan, îndreptându-și spatele. Oftă obosită, pierdută de mult în vraja somnului cu ochii deschiși, dar acum avea să se culce cu adevărat și să intre în lumea viselor.

Se aruncă în pat, fără să se mai poată acoperi din cauza oboselii. Capul o durea, iar în cameră  era prea cald pentru a nu se fâțâi pe sub plapuma sau chiar și pe deasupra ei, când se hotărâse că nu mai putea sta sub ea. Deschise ochii încet, enervându-se pe faptul că uitase să stingă lumina și doar după ce a stat să se culce și-a dat seama. Se enervă, ridicându-se de pe pat și se duse la întrerupătorul personalizat cu modele negre, în linii, și îl apasă, devenind întuneric. Se uită în jur, analiză obiectele cu ajutorul luminii de afară și apoi, merse încet spre pat, pipăind ca nu cumva sa se lovească de ceva, anume o masă,  un scaun, un dulap și cărțile aruncate pe jos. Se așezase în pat, se acoperi puțin pe picioare și închise ochii.

Era negru, la fel ca în fiecare zi înainte de a adormi. Totul negru în fața ei. Începea să-i apară ușor imaginea unei cafenele, pustie, iar lângă mine, doar o persoană oarecare. Își lipise mâinile de geam, apropiindu-se de sticla prin care puteai vedea înăuntru ca să se uite dacă chiar nu era nimeni înăuntru. Părea pictat într-un tablou trist, pustiu, așa că se trase. Prea multă liniște strică.

- Tu chiar nu vrei să zici ceva și să mă ignori pur și simplu, așa, până mă satur eu și te urmăresc mai rău ca un câine?

Spuse și își amintise de Max, dar se abținu să mai scoată un sunet pe lângă ceea ce zisese.

- Și ce vrei să fac, atunci ? Nu am talentul de a fi socială.

Își întoarse privirea spre brunet, studiindu-l. Ochi portocali.

- Ai ochii de culoarea gălbenușului, spuse. Îți zic Domnul Gălbenuș. Găina a fost neagră sau albă?

Băiatul oftă, apoi privi în altă parte. Până la urmă, și el avea s-o numească într-un fel, dar în primul rând, trebuia să o cunoască mai bine, nu să o lase să fie speriată de forma lui de monstru. Iar ea se mai uită o dată la el, privindu-l în față. Acum avea formă lui, cea normală, cea pe care o întâlnise prima dată: ca o umbră clară, înaltă, cu un ochi portocaliu în mijlocul capului, cu corp făcut parcă din pietre. Și totuși, dintr-un alt punct de vedere, părea că acel negru este spațiul, care pur și simplu o lăsa să viseze la tot.